Evocarea Romanului interbelic
Scrisoarea dnei Ciuntu Abras
"Cum nu aveam masina, nici trasura, mergeam cu trasura lui Eugen Ghica pana la mosia sa, Ghirva-Climesti, cu popas la
Julesti, unde aveam o prietena, Mana Teohari, sau, in alte dati, recurgeam la singura birja cu doi cai, al carei stapan
avea un nume sinistru, Criminalu, pe vremea cand nu erau crime si nici "hold-up"-uri. Pentru aceste deplasari de circa 15 km,
Criminalu se aproviziona cu fan si avea o caldare care zanganea in spatele trasurii, in eventualitatea unui popas la
jumatatea drumului. Pe mine ma tineau in brate caci de stateam pe bancheta din spatele vizitiului, faceam "urat".
Tata ofta de-a lungul lanurilor de grau, pentru ca Trifestii apartinusera bunicului si mosia a fost vanduta in 1905 lui
Arion. N-a fost o mosie cu noroc pentru ca Arion avea un fiu si cateva fetite care au murit contaminate de un microb de
scarlatina adus printr-o scrisoare de la o fosta guvernanta ce se afla in India. Au murit pe rand, in decursul unei
saptamani, si lupta doamnei Arion ca sa-si salveze fiul, contaminat si el, i-a dat puterea de a supravietui.
In zilele de tihna n-am fost niciodata in pelerinaj la Trifesti, dar, in schimb, in primavara lui
1947 am pornit-o pe jos, gafaind si nadusind, nadajduind ca Maica Precista va veni de hac nemernicilor si se va
indura de neamul romanesc. Dar Maica Precista nu si-a batut capul cu problemele noastre si astfel a fost sa fie sa-ti
scriu din Bruxelles, matale, in Israel.
Pornit pe calea amintirilor, vad ca evoci "Gradina Mare". Avea un lac artificial care la vremea
lui facuse senzatie, in preajma primului razboi mondial. Erau barci, se vaslea in jurul unei insule traversata de un pod
cu arcada. Era creatia "extravaganta" a primarului epocii, farmacistul Alois Decker si, pentru forma stranie a
locului, fusese poreclit "bide-ul doamnei Decker". Cand s-a marit gradina pana la aleea cimitirului, s-au
construit un bazin si un pavilion, inspiratii ale inginerului Otto Schmautz. Familia Schmautz, originara din Transilvania, a fost o dinastie
care a mobilat Romanul fara prea multa fantezie. Odata casa terminata - o usa de intrare cu una sau doua ferestre pe
ambele parti - venea Braner pentru "finisaj". Imi amintesc perfect de el. Locuia pe Bogdan Dragos si avea un cap
cioplit in piatra. Poate intr-o viata anterioara sa fi fost in serviciul familiei Medicis. Dar cert este ca, de n-ar fi
avut ghinionul sa fie la Roman, l-am fi gasit acum in Petit Larousse. Copil fiind, eram fascinata de siguranta cu care
impodobea peretii caselor in stilul "Art Nouveau".
Vad ca m-am abatut din ganduri. Sa revin la "Gradina Mare". In pavilion canta fanfara militara
de doua ori pe saptamana. Nu stiu care era repertoriul pe vremea matale, dar pentru mine piesa preferata era "
Dichter und Bauer". Gradina avea un teren de tenis cu un fileu ros de ani, devenit aproape ferfenita. Era dinainte
de primul razboi, ramas de pe timpul generalului Istrate, comandantul diviziei, care-l construise de hatarul fetelor sale,
Fetita si Lenuta. Noi jucam tenis ca vai de lume, infruntand si urgia corpului didactic ce condamna acest "desfrau".
Ma refer la cancelaria Liceului de fete unde domina Madam Balaban, "Camica" pentru intime. Ma feream de ea ca de
mania lui Dumnezeu, caci de ma prindea si nu apucam s-o iau la fuga din vreme, ma ameninta cu o reclamatie la minister si
cu excluderea de la examenele particulare pe motivul de a fi batut mingea, in public, la "Gradina Mare" (sic!).
Pe alei se plimba Zalman cu un paner cu seminte si alune. El m-a initiat in "drogul" alunelor americane. Cand,
intr-o vara, Siretul inundase cimitirul evreiesc, apa mare a luat-o si pe Rifca cu ea. Nu stiu daca Zalman a mai recuperat-o...
Mai era si "Gradina Mica" peste drum de cofetaria Gheorghiu, mai apoi preluata de Sternati.
Aici era locul de intalnire al boierilor mosieri. Acolo ma jucam, in diminetile de vara, cu Ilie, fiul paznicului care
cosea iarba si planta pansele. Ma pazea o guvernanta care se adapostea de soare sub un boschet de flori. Zilnic
reveneau aceleasi persoane, la celeasi ore, pe aceleasi banci. Doar domnul Belort traversa tacticos gradina, fara sa se
opreasca din drumul sau de la tribunal spre casa. Se simtea ca fusese avansat presedintele tribunalului! Dupa el, plecam
si noi, "obisnuitii". Mi-a ramas in minte o doamna frumoasa si eleganta, al carei nume nu l-am aflat niciodata.
Purta o palarie vaporoasa si manusi de cea mai buna calitate. Nu vorbea, nu citea, nu suradea in gol, iar eu, in admiratie
totala, ii dadeam mereu tarcoale. Dar in zadar!
Pe o banca, la soare, statea zilnic fata mai mica a croitorului Stangher. Cele trei surori mai mari
ale ei erau niste "vampe" dichisite si vopsite despre care se vorbea in soapta. Apoi, deodata, au disparut fara
urme. Micuta Stangher n-a avut norocul si sanatatea suratelor sale. De-a lungul unei veri a murit cu incetul pe banca ei
din "Gradina Mica". Intr-un iures, invadau adesea copiii librarului Avram Iancu care faceau pipi cand si unde
li se nazarea. Atunci mi se comanda in nemteste de catre guvernanta sa ma uit aiurea.
Iarmarocul mi-a revenit in minte recent, la Bruxelles, vazand expusa in vitrina unei librarii o
carte a lui Marcel Blecher, tradusa in franceza. Am cumparat-o, fireste, imediat, si citind-o mi-am dat seama ca si
concitadinul meu era un obsedat al iarmarocului romascan.
Neuitate imi sunt acele seri de vara cand vorbeau, de la balcon, parintii cu vecinii, cand se
auzeau crampeie de muzica usoara de la restaurantul lui Dobranici instalat la iarmaroc si imbogatit cu o "gurista"
de ocazie. Un cer instelat si o tihna desavarsita. Era acea saptamana vrajita a copilariei noastre, de la 1 la 6 august,
saptamana gogoaselor si-a caruselelor care ne astamparau din belsug pofta de viata.
In seara zilei de 6 august, iarmarocul se spargea dintr-odata. Panoramele o luau din loc,
scoartele nevandute se ridicau de pe garduri, chelnerii adunau mesele si toata noaptea scartaiau carutele pe drumul
spre Cordun. Mult mai tarziu, de un iarmaroc de la finele anilor '30, ma leaga o amintire iesita din comun. Se
"sparsese" targul, gheretele erau pe plecare si campul era aproape pustiu. Doar un circ aflat in greutati
financiare n-o putea lua din loc, din imposibilitatea de a achita taxele cuvenite Primariei orasului Roman. Directorul circului, afland
ca la fabrica de zahar ar exista cineva amator de animale, s-a prezentat cu o oferta: vindea un tigru sau un leu, pe
alese si la pret redus!
Cu prietenie,
Marie Abras,
Bruxelles"
Gazeta de Roman, 15 septembrie 1994
Aceasta evocare a orasului Roman a fost trimisa in anii '60-'70 de catre doamna Ciuntu Abras domnului
Paul Schwartz din Tel Aviv.